joi, 27 noiembrie 2008

Peripeţii pe Ichel şi un ochiuboului

Azi la Defileul Goian, timp de cinci ore şi 25 de kilometri, am ratat şorecarul comun, după care m-am pornit, din trei ocazii. Am ratat pescăruşii albaştri — cinci întîlniri cu cel puţin 3 indivizi diferiţi — pe malul Ichelului. La săritura iresponsabilă peste Ichel (de pe un mal abrupt, cel puţin 4 metri lungime) mi-am deteriorat aparatul de fotografiat. Ecranul cu informaţie nu mai arată corect cifrele. Nu mai vorbesc de căzături, zgîrieturi şi spinul din palmă pe care l-am scos 20 de minute cu un ac.

Vă daţi seama că nu mi-i a postări lungi...

#69. Ochiuboului (Troglodytes troglodydes)

Noroc de această spinofilă, care a dat un pic de sens efortului. O mai urmărisem şi lîngă Lopăţica, dar fără mult folos.

miercuri, 26 noiembrie 2008

A suta postare: o fotografie la care ţin mult

Din toate întîlnirile uimitoare despre care povestesc pe acest blog, cea mai spectaculoasă a fost cu sfrînciocul roşiatic, despre care am amintit în treacăt. Aceste fotografii sunt făcute în Crimea, dar pasărea se găseşte şi în Moldova. Am şi fotografiat-o în Chişinău între Bîc şi lacurile de la Sculeni, dar calitatea imaginilor nu se compară.

Admiram în doi ruinele cetăţii genoveze din oraşul Theodosia. Spre deosebire de cetatea din Sudak, aceasta nu este deloc îngrijită. Are şi feng-shui prost ;) — se află chiar în vecinătatea bazei militare ruseşti. Primblîndu-ne pe cărările cele mai nepopulare, printre scaieţi şi mărăcini, am fost martorii unui eveniment — un sfrîncioc îşi hrănea puii, aflaţi într-un cuib chiar pe sol. Nu aveam obiectiv zoom şi toate fotografiile au fost făcute cu obiectivul din kit.


Sfrînciocul roşiatic observă inamicii

De obicei păsările mă observă primele. De data asta a fost invers. Sfrînciocul a înţeles că i-am depistat cuibul şi a trecut la atac. A început să strige la noi, apropiindu-se din ce în ce mai mult, pînă a aterizat pe gardul din sîrmă ghimpată care împrejmuia, în dulce stil sovietic, baza militară, chiar în faţa noastră. Ne certa ca o vecină inundată. Şi-a atins scopul — ne-a captat atenţia.


Sfrîncioc-roşiatic (Lanius collurio)

E o pasăre fotografiată des pe sîrmă ghimpată (vedeţi la phenolog, la păsărarii ucraineni, în Grecia şi nu numai). Explicaţia: cu toate că e puţin mai mare decît o vrabie — are pînă la 18 cm lungime — e o pasăre care vînează inclusiv rozătoare mici! După ce le ucide cu o lovitură cu ciocul puternic în ceafă, anină victimile de crengile cu spini, sau, mai noi (de vreo sută de ani) în sîrma ghimpată.

Pasărea dată s-a convins că mi-a atras atenţia şi m-a lăsat la vreo trei metri, după care a început, tot hămăind la noi, să sară de pe un stîlp pe altul, ca să ne distragă de la cuib. Dacă vedea că tăgăduim, se apropia iar şi striga pînă nu o urmam. Conştienţi de deranjul creat, absolut întîmplător, fie zis, am ascultat sfrînciocul cu plăcere şi ne-am lăsat duşi vreo treizeci de metri pînă acesta cu un pufnet nemulţumit ne-a lăsat în plata Domnului.

Ceea ce mă grăbesc să fac şi eu — vedeţi ora apariţiei acestui text :)

Vai ce onoare... Aceasta e a suta postare.


marți, 25 noiembrie 2008

Încă un oaspete de iarnă — scatiul

Plasez cîteva păsărele fotografiate în grabă pe drum spre şi de la masă în Grădina Publică Ştefan cel Mare. Trei din ele au mai fost, scatiul e nou — a 68-a specie din Moldova pe acest blog. Cum frunzele au dispărut, cel mai des fondal rămîne cerul curat. Contrastul e enorm, de aici şi calitatea precară a unor fotografii. Scatiul l-am salvat stilizîndu-l într-o pictură japoneză :)


Auşel-cu-cap-galben (Regulus regulus)


Piţigoi sur (Parus palustris)


Piţigoi-de-brădeţ (Parus ater)


#68. Scatiu (Carduelis spinus), femelă

Cu toate că e sedentar în Carpaţi, scatiul în Republica Moldova poate fi văzut numai la iernat, de prin sfîrşitul lunii octombrie. Masculul are capul negru şi dungi galbene pe aripi. Femela, în imagine, e uniform colorată cenuşiu-verzui cu pete-dungi întunecate.

Începînd cu 1994 scatiul are un monument în Sankt-Petrersburg. Cu ce ocazie? Aflaţi dacă ştiţi engleza sau rusa.


luni, 24 noiembrie 2008

Duminică la Valea Morilor - lista de specii întîlnite

Am avut doar două ore libere duminică aşa că m-am învîrtit prin mahală. Lista de păsări o pun la sfîrşitul postării, nu cred că va interesa pe mulţi - nimic deosebit, specii comune. M-am bucurat să revăd cintezele. Un stol de vreo 20-25 de căpuşoare, diluate în piţigoi (mari, albaştri şi suri). În Grădina Publică Ştefan cel Mare, stolul de cinteze despre care am scris nu mai e de găsit. Probabil s-au retas în parcuri sau păduri mai generoase în mîncare.

Trei fotografii:


Guguştiuc (Streptopelia decaocto)


Cioară-de-semănătură (Corvus frugilegus)


Cinteză (Fringilla coelebs)

Lista de 14 specii văzute (numărul de indivizi) :
Guguştiuc (2), Cioară-de-semănătură (2), Vrabie-de-cîmp (50+), Coţofană (2), Cioară grivă (10+), Piţigoi mare (20+), Piţigoi albastru (7-8), Piţigoi sur (1), Pescăruş-rîzător (10+), Porumbel de stîncă (10+), Cinteză (~25), Ciocănitoare-de-grădini (2), Ţiclean
(2), Gaiţă (1).


sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Doi guguştiuci zgribuliţi şi o poveste de trezit maturii

Şi la bine şi la rău, pînă moartea îi va despărţi. Mereu în doi. Nu i-am văzut în stoluri, ca pe ceilalţi porumbei. Porumbeii turceşti, cum li se mai spune guguştiucilor sunt o prezenţă obişnuită în Moldova. Îi ţin minte pe stîlpii de electricitate din satul bunicilor de cînd aveam cinci ani. Pentru mulţi anume ei reprezintă imaginea "hulubului".


Guguştiuc (Streptopelia decaocto)

Cu toate acestea guguştiucul este o specie foarte recentă pentru Basarabia. În Chişinău a fost depistată pentru prima dată în 1957. Erau pe atunci patru perechi. Peste trei ani erau deja 400 de perechi. Ultimile estimări identifică o scădere a numărului de guguştiuci pînă la 260 de perechi. [1]

Această specie a pornit în anii 50-60 o campanie eficientă de colonizare. Din sudul Asiei s-a extins rapid în Europa, apoi prin Bahamas şi Florida a acoperit SUA şi Mexicul.


Cu totul altă poveste


Una din versiunile succesului guguştiucilor în SUA este nişa ecologică liberă lăsată de porumbeii migratori (Ectopistes migratorius). La începutul secolului XIX aceasta era specia cu cea mai mare populaţie din lume. Peste trei miliarde. În timpul migraţiei pe continentul nord-american erau atestate stoluri de un miliard de păsări, care ocupau 2.5 km lăţime şi 450 de kilometri (300 mile) lungime.

În 1914 a murit ultimul porumbel migrator.

Această pasăre a dispărut numai datorită oamenilor. Vînătoarea simplă, a făcut-o cea mai ieftină carne pe pieţele din SUA. I se mai zicea şi carnea robilor. Vînătorii trimiteau vagoane întregi de porumbei spre oraşele din est. În 1878 a fost atestat un caz cînd un singur vînător a transportat într-o zi 3 milioane de porumbei la piaţă.

Despre această fantastică realizare a civilizaţiei umane mai puteţi citi:
În engleză - pe wikipedia
În rusă - pe un website despre miracole

[1] Date din "Diversitatea şi particularităţile biologice-ecologice a ornitofaunei oraşului Chişinău" de Natalia Vasilaşcu.

Specii fotografiate:

Drepturile de autor ale conţinutului acestui blog, inclusiv ale tuturor textelor şi fotografiilor îmi aparaţin, cu excepţia cazurilor pe care le menţionez expres.

Utilizarea fotografiilor publicate pe acest site fără acceptul în scris al autorului este interzisă. Pentru a solicita permisiunea de a prelua sau publica fotografii, scrieți un comentariu în subsolul postării în care a apărut fotografia dorită.